imi place marul,
dar e atat de banal, autohton, rotund,
invariabil
lipsit de fascinatia tradarii,
deloc fals, penibil de onest,
pur si simplu o pacoste
pe care a savurez atunci cand nu ma vede
nimeni,
doar atunci cand sunt eu cu marul
si nimeni pe o raza de sapte kilometri.
de fapt...
mi-e rusine cu marul,
cu coaja lui rosie invechita, familiara,
cu gustul lui prea bun ca sa o recunosc.
asta e,
mananc un mar doar atunci cand am nevoie
de viata,
in rest prefer surogatele.
