circ pe sosea

merg cu bicicleta printre stalpi.

intr-unul sta o curca impletind flori.

in altul un mistret citeste dictionarul.

urmatorul e ocupat de ceva lung si inalt,

nedefinit. pare o soparla verticala.

doar sta si se plange de soarta.

al patrulea e ocupat de o masa gelatinoasa,

meduza, isi numara vertebrele.

pe langa al cincilea se plimba nauca

o tarantula excitata.

recita poeme cu buzele tuguiate.

ar mai fi inca ceva, pe al saselea,

dar nu-i simt decat disperarile dupa ce a fost

sau nu a fost.

urmatorii stalpi strajuiesc drumul degeaba.

sunt plini de paduchi care admira peisajul

nestiind de ce stalpii se deplaseaza inapoi

in locul drumului

si al bicicletelor care inainteaza.

sa va spun,

mersul pe bicicleta e cea mai cumplita echilibristica,

mai ales atunci cand e gratis.

dragostea mea e cool!

cum ar fi sa te zgarii

in loc sa-ti dau apa

sa te scuip

in loc sa te privesc

sa te dau cu smoala

in loc de miere

sa te ard

in loc sa-ti dau buna dimineata

sa iti zdrobesc degetele

in loc sa ti le incalzesc

sa te tai bucati

in loc sa te primesc la masa

sa-ti bat cuie in tampla

in loc sa te invelesc.

cred ca mi-ai spune:

draga, esti cool!

lumea ca un intuneric

simt cum mi se strecoara plasticul in vene

si munti de cranii imi cladesc ferestre din orbite.

mi-e lehamite de atatea schimonosiri si contorsionari.

de nefirescul oricarui lucru care e rasucit ca sa para cumva,

cumva altfel, cumva impotriva, cumva zis destept.

e o lume a cumvaurilor contra naturii,

a culorilor spalacite si a liniilor punctate,

a albului murdar cand e curat

si a griului permanent, in special cand e in suflet.

mi-e greu sa mai respir printre atata underground.

mi-e imposibil sa mai vad pulbere rosie in loc de pamant bun de incoltit.

e atata mutatie genetica in noi ca ne-am uitat pana si chipul din oglinda.

as vrea sa stau sa privesc un melc mergand argintiu pe iarba. 

al cincilea anotimp

dorm frunze inghetate

precum inimile consumatoare de clinchete si fosnituri

numar in jur doar inimi reci,

inrobite, strivite, daramate, vii-moarte.

toate inimile astea tes

covoare intregi pe sub care pamantul nu mai exista.

cineva spunea ca vine primavara.

unde?

la noi vin doar tesatorii de inimi-frunze inghetate

taind 

ultimii tei, ultimii brazi, ultimii stejari, ultimii munti

si, neaparat, ultima suflare.

e primavara?

cand?

la noi e timpul pustiului,

al degetelor avare

si al sufletelor fara Dumnezeu.

e al cincilea anotimp,

cel al pierderii de minte, inima si tara.

foto: Violeta Radu

o simpla intrebare

mai stii cand iti cautam inima in fiecare sunet,

cand te rataceam printre armonii,

cand te pipaiam cu fiecare intrebare,

cand te alintam cu nestatornicii si nehotarari,

vii, nu vii, pleaca, mai stai., mai ramai?

cand iti terorizam retragerile cu amenintari de iubire,

cand te pastram pentru dimineti cu cafea

si te scufundam in bai cu simturi fierbinti,

cand iti tremuram vocea cu surprize

si-mi raspundeai ca ai unde sa te intorci

acum, ieri, nicaieri, niciodata?

mai stii cand te ascultam printre note,

cand te-adunam de prin pagini intamplatoare,

cand iti urmaream respiratia oprita prin vreun colt ratacit,

esti, nu esti, cand ai fost, cand vei mai fi?

e atata vreme de cand nu te-am intrebat simplu:

imi faci dragoste?

love si alte sarsanale

pe-o tulpina din gradina

am crescut o floare fina

pentru nights orientale

love si alte sarsanale.

funda verde, foaie lata,

matryoshkuta ei de fata,

cum sta ea si tot suspina,

colo-n fundul de gradina,

langa flower de sulfina,

tot visand la el doritul

in paispe sarbatoritul.

doar ca pe la colt de strada,

domnul cel cu fata smeada

si-a pus horse-ul la pamant

si s-a declarat infrant

ca e-n pana de virtute,

n-are chef de nopti marunte,

nici de zile saltarete,

nici macar de fete crete.

in concluzie de stare,

plans si multe nevricale,

life mai sucks si alte cele

in gradina mandrei mele.

consola-m-as, haidi hai,

cu o dusca de vreun ceai,

sa ma-mbat sa cant la luna

cat e life-ul de nebuna,

in paispele ei de muma.

cafeaua ochilor albastri

o cafea fara nume

intr-o cana fara nume

dintr-o zi fara nume

intr-un oras fara nume.

zare gri si umeda

ca cerul care te apasa pe tample,

ca amorteala crengilor cenusii,

ca istoria anonimilor tristi insirati pe strazi fara nume,

ca ferestrele stinse una cate una in zorii zilei de lucru,

ca pervazul rece in dimineata de duminica istovita,

ca amintirile pe care le cultivi dimineata si seara,

ca adancurile pe care le aduni in povestea cu tine,

ca lipsa din jur care striga dementa,

ca un gol sapat in stomac,

ca un tentacul negru care tot creste monstruos pe dinauntru,

ca un negativ al fiintarii,

ca un dincolo inainte de vreme.

cafea neagra, matinala, singura, amara, anonima,

fierbinte cat toata lumea gri la un loc,

in mainile tale calde cat o vara de 12 luni,

sub ochii tai albastri mai frumosi decat toate marile

si toate cerurile care se deschid atunci cand te vad.

Foto: karmacoma