un om intamplator de fericit

de-ar fi sa ninga cu intamplari
mi-as face un acoperis pe care sa le adun.
mai intai intamplarea iubirii
stransa toata intr-un sarut de-o viata,
din acela in care nu exista nici intrare, nici iesire,
din acela care manie zeii
si incanta pamantul
si iarta toate greselile.
apoi, pe cea a uitarii
as pune-o separat, pe horn,
sa ard in ea amintirile adunate,
cele care dor
si cele pe care n-am stiut sa le ascund de-ntristare.
pe stresini as lasa sa se astearna
intamplarea vorbelor nerostite,
pe cele soptite prea incet
si pe cele retinute pentru ca n-am stiut sa le rostesc la timp.
si-as mai opri din caderea de intamplari
pe cea a fericirii,
pe care as lasa-o sa se aseze peste toate,
sa cuprinda si iubirea,
si uitarea durerilor,
si vorbele fara curaj.
in jurul acoperisului as sapa adanc
un lac unde sa se topeasca apoi toate,
un lac circular ca un inel
si pastrator de intamplari.

as deveni atunci un om intamplator de fericit.

(pe cand turnul avea acoperis
si se inalta pe o alta planeta. una albastra.)