simt cum mi se
strecoara plasticul in vene
si munti de
cranii imi cladesc ferestre din orbite.
mi-e lehamite de
atatea schimonosiri si contorsionari.
de nefirescul
oricarui lucru care e rasucit ca sa para cumva,
cumva altfel,
cumva impotriva, cumva zis destept.
e o lume a
cumvaurilor contra naturii,
a culorilor
spalacite si a liniilor punctate,
a albului murdar
cand e curat
si a griului
permanent, in special cand e in suflet.
mi-e greu sa mai
respir printre atata underground.
mi-e imposibil sa
mai vad pulbere rosie in loc de pamant bun de incoltit.
e atata mutatie
genetica in noi ca ne-am uitat pana si chipul din oglinda.
as vrea sa stau
sa privesc un melc mergand argintiu pe iarba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu