merg dinspre val catre tine, cu spatele,
lasand urme inmuiate, sterse.
masura fericirii e ca un poem scris in vant.
stiu ziua in care mi-ai vorbit prima data
intrebandu-ma de
ce stau atat de sus
daca mi-e frica
de inalt?
apoi mi-ai trimis
o stanca muscata
si un vers unduit
ce se strecura intre coapse.
ti-am raspuns ca iti astept
abisurile si
zborurile,
ca stau alba pe
stanca din mare,
ca-ti primesc
valul
cu toate
cuvintele lui serpuite.
ieri am vazut un
sir de femei albe,
cu talpile roz,
pasind pe urmele lor maturate,
masurand timpul.
nu eram printre
ele.
eu doar stau si
astept
sa imi cante
amintirile
si valul care
le-a spulberat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu